Politica ca manifestare a sacrului (I)/Alexandr Dughin

Politica ca manifestare a sacrului (I)

de Alexandr Dughin (”Filosofia Politicii”, 2004)

Definirea sacrului

Societatea tradiţională a fost fundamentată pe principiul potrivit căruia totul оn lume este sacru.

Оn traducere exactă, „sacru” ar fi echivalent cu „sfвnt”, dar оn limba noastră cuvвntul „sfвnt” se referă mai mult la Biserică şi religie, iată de ce оn limbaj ştiinţific vom utiliza noţiunea de „sacru”.

Prin definiţie, sacrul este cu mult mai general decвt religiosul. Dimensiunea sacrală poate fi regăsită şi la obiectele care se află оn afara competenţelor religiei sau dogmaticii: procesele sociale şi politice, anumite trăiri interioare, care pot să fie atribuite intuiţiei sentimentului sacrului.

Sacralitatea se caracterizează prin viziuni specifice asupra lumii, оn care orice obiect, orice lucru este privit ca un chip, simbol, ca un nod energetic, ca o “forţă”. Această măsurare ai realităţii trezeşte оn sufletul omului nişte sentimente profunde – de la uimire pвnă la groază. Cвnd omul se ciocneşte cu lucruri grandioase, globale (iar оn societaţile tradiţionale acest lucru se оntвmplă destul de des), el retrăieşte un sentiment de sacru.

Trăirea sacrului – este o stare fundamentală, care se deschide omului chiar şi оntre lucruri obişnuite. Pentru a experimenta sentimentul de sacru, este nevoie de a imagina astfel de lucruri cum sunt moartea sau o crimă oribilă, sau dimpotrivă o victorie оn luptă, o bucurie spontană atotcuprinzătoare. Sacralitatea – este ceea, faţă de ce omul manifestă sentimente tensionate, fără o orientare anumită ai acestora. Sacrul aduce cu sine оn acelaşi timp şi groază, şi fericire, sentimentul de adвncime şi оnălţime. Sacrul este ceea ce se opune experienţei cotidiene, care оl dizolvă, оl face palid, plat pвnă la insuportabilitate.

Mircea Eliade оn cartea sa „Sacru şi Profan” oferă o definiţie sacrului: „Omul оşi dе seama de existenţa sacrului pentru cе acesta se manifestе, se оnfеţişează ca un lucru cu totul diferit de profan. Pentru a reda actul acestei manifestеri a sacrului, am propus termenul de hierofanie, care ne este la оndemвnă, cu atвt mai mult cu cвt nu are nevoie de lămuriri suplimentare: el nu exprimă decвt ceea ce este cuprins оn conţinutul etimologic, adică ni se arată ceva sacru. S ar putea spune că istoria religiilor, de la cele mai primitive pвnе la cele mai elaborate, este alcătuitе dintr o acumulare de hierofanii, din manifestările realitеţilor sacre. De la hierofania cea mai elementară, ca de pildă, manifestarea sacrului оntr un lucru oarecare, o piatră ori un copac, pвnă la hierofania supremă care este, pentru un creştin, оntruparea lui Dumnezeu оn Iisus Hristos, nu există ruptură. Este mereu aceeaşi taină: manifestarea a ceva care este „altfel“, a unei realitеţi care nu aparţine lumii noastre, оn lucruri care fac parte integrantă din lumea noastră „naturală“, „profană“.

Occidentalul modern se simte oarecum stвnjenit оn faţa anumitor forme de manifestare a sacrului, neputвnd crede cе acesta s ar putea manifesta, pentru unele fiinţe omeneşti, оn pietre ori оn arbori. Or, aşa cum vom vedea оn cele ce urmează, nu este nicidecum vorba de o venerare a pietrei sau a copacului оn ele оnsele. Piatra sacră, arborele sacru nu sunt adorate ca atare, ci pentru cе sunt nişte hierofanii, pentru că „arată“ ceva care nu mai este piatră şi nici arbore, ci sacru, ganz andere. S a arătat оn numeroase rвnduri şi se cuvine subliniat din nou faptul cе orice hierofanie, chiar şi cea mai elementară, reprezintă un paradox. Manifestвnd sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fеrе a оnceta оnsă sе fie el оnsuşi, deoarece continuă să facă parte din mediul său cosmic. O piatră sacră este tot o piatră; оn aparenţă (sau mai bine zis din punct de vedere profan), nimic nu o deosebeşte de celelalte pietre. Pentru cei cărora o piatrе li s a arеtat sacrе, realitatea sa imediatе se preschimbе оnsă оn realitate supranaturalе. Cu alte cuvinte, pentru cei care au o experienţă religioasă, оntreaga Natură se poate оnfăţişa ca sacralitate cosmică. Cosmosul, оn totalitatea sa, poate deveni o hierofanie.

Omul societăţilor arhaice tinde să trăiască оn sacru sau оn preajma obiectelor consacrate cвt mai mult timp. Tendinţa este lesne de оnţeles: pentru „primitivi“, ca şi pentru omul tuturor societеţilor premoderne, sacrul оnseamnă putere şi, оn cele din urmă, realitate. Sacrul este saturat de fiinţă. Puterea sacrе оnseamnă deopotrivă realitate, perenitate şi eficienţеă Opoziţia sacru profan este adesea оnţeleasе ca opoziţie оntre real şi ireal sau pseudoreal. Sе nu ne aşteptеm sе gеsim оn limbile arhaice terminologia proprie filozofilor, adicе real ireal şi aşa mai departe; dar ideea existе. Dorinţa omului religios de a fi, de a face parte din realitate, de a se simţi saturat de putere este, prin urmare, cоt se poate de fireascе.

Cum оncearcе omul religios să rămвnе cоt mai mult оntr un univers sacru; cum se оnfăţişează experienţa sa totală de viaţă оn raport cu experienţa omului lipsit de sentiment religios, a omului care trăieşte sau care doreşte să trăiască оntr o lume desacralizată: iată principala temă abordată оn paginile care urmează. Trebuie să arătăm оncă de la оnceput că lumea profană оn totalitate, Cosmosul total desacralizat este o descoperire recentă a minţii omeneşti. Nu ne propunem sе arătăm prin ce procese istorice şi оn urma căror schimbări ale comportamentului spiritual omul modern şi a desacralizat lumea şi şi a asumat o existenţă profană. Ajunge sе constatăm că desacralizarea este proprie experienţei totale a omului nereligios al societеţilor moderne, căruia оi este prin urmare din ce оn ce mai greu sе regăsească dimensiunile existenţiale ale omului religios al societăţilor arhaice”.

Sacralizarea politicului

Politica şi structura ei este privită оn societatea tradiţională ca ceva sacru (sfвnt). Iată de ce orice instituţii ale puterii, normele sociale, acte juridice, structura existenţei societăţii pвnă la nivelul său gospodăresc şi material – toate acestea erau legate cu lumea sacrului, оnvăluit de mituri, legende, predanii, care retrăgeau om оn lumea profunzimilor şi trezeau sentimentul de deliciu şi groază («mysterium tremendum», după R. Otto).

Pentru a оnţelege ceea ce este sacru оn politică, este nevoie să ne imaginăm ceea ce se оntвmplă оn Bisericile Ortodoxă. Oamenii fac cruce, bat metanii, se roagă, privesc icoanele, ascultă cuvintele preotului, оnmărmuresc оn timpul citirii „Hexapsalmilor”, „Trisveatului”, оntr-un cuvвnt, participă deplin cu toată făptura la viaţa liturgică.

Vom transfera această structură internă, plasticitate duhovnicească, stare psihologică оn afara lăcaşului, оn viaţa cotidiană, оn realitatea socială. Slujirea, liturghia oferă deplinitatea vieţii. Dispare diviziunea оn cele bisericeşti şi nebisericeşti, totul devine sacru (sfвnt). Omul se află оn lume ca оntr-o biserică; priveşte conducătorul sau şeful aşa cum un credincios priveşte un diacon sau preot. Totul este plin de un sens suprem şi nimănui nu оi trece prin cap să оntrebe de unde a apărut o instituţie sau alta, aşa cum nu ne оntrebăm cвnd оntrăm оn biserică de unde s-a luat icoana, lumвnarea şi ce caută aici persoana оn sutană.

Tratăm toate acestea ca fiind ceva firesc, ca o taina plina de sens. Оn acelaşi fel, oamenii din societatea tradiţională priveau şi politica. Aceasta era considerată sacră, ca şi оntreaga lume оnconjurătoare, fără a fi separată оn cea artificială şi firească, naturală şi socială. Oamenii priveau lumea ca pe o biserică. Există o unitate: pentru lumea zeilor, pentru lumea naturii şi lumea oamenilor, oamenii veneau cu aceeaşi măsură. Una şi aceeaşi formulă sacră sau paradigmă se răspвndea asupra socialului, naturalului şi religiosului. Aceasta era o neоntreruptă „hierofanie”, şi Politicul nu era doar o excepţie de la această regulă, dar şi o concentrare de sfinţenie.

Politicul era sacru prin avantaj, deoarece prin sacralizare conştientă ai organizării sociale, oamenii Tradiţiei оşi demonstrau atitudinea sa faţă de lume. Dacă lumea оnconjurătoare era impregnată de hierofanii, atunci şi oamenii reprezentau o hierofanie, ceea ce se exprimă prin hierofanitatea şi sacralizarea instituţiilor socio-politice, cărora era prescrisă o origine divină, aşa cum era prescrisă omului şi naturii. Оn acest fel, sacralitatea politicii оn societatea tradiţională era un rezultat al sacralităţii lumii. Оn societatea tradiţională nimic nu era nesfвnt.

Formula sacrului

S-ar putea spune că pentru viziunea sacrală este caracteristică următoarea formulă: „A nu este egal cu A”. Această este o „viziune anagogică” asupra lumii.

Formula „A nu este egal cu A” оnseamnă că omul priveşte fenomenele şi lucrurile ca nişte simboluri, care indică ceva diferit. Aceasta este o atitudine simbolistică faţă de viaţă, lume şi realitate. Orice fenomen, natural sau social, este privit ca un simbol, care comunica altceva decвt pe sine insuşi.

Spre exemplu moneda оn societatea tradiţională niciodată nu a fost privită doar ca o monedă. Ea era preţuită nu doar pentru materialul său preţios, dar şi pentru că purta cu sine nişte simboluri, care indicau nu altceva decвt ceva sacru, spre exemplu: puterea cezarului. Foarte des pe monede erau bătute chipurile regelui, оmpăratului, simbolurile mistice.

O perioadă оndelungată оn societatea tradiţională monedele puteau fi confecţionate doar de preoţi, reprezentanţii castei preoţilor. Moneda nu era egala cu sine оnsuşi, cu valoarea sa, cu ajutorul căreia se putea cumpărat o anumită cantitate de mărfuri, ci semnifica o concentraţie de energie. De aici şi vine rolul important al banilor оn diferite ritualuri sacre. Оn acest fel, rădăcinele unei din cele mai materiale obiecte – banii – se fundamentează оn sfere hierofanice fundamentale. Оn lumea Tradiţiei „profanul” nu exista оn sine. Acesta a apărut оn etapele de tranziţie, cвnd sacrul s-a redus la interiorul lăcaşurilor. Atunci după zidurile Bisericilor au apărut primele semnele ale modernităţii

Paradigma concentrică

De la formula matematică (şi logică) ai sacrului vom trece la varianta sa grafică. Paradigma societăţii tradiţionale faţă de lume constă din „relaţia concentrică faţă de realitate”. Acest lucru оnseamnă că realitatea era percepută, оn sensul cel mai larg, concentric. Această relaţie poate fi descrisă printr-o figură grafică destul de simplă, unde există o periferie atrasă (spre exemplu: circumferinţă, elipsă, etc) оn centrul căruia se află un pol (o anumită „sămвnţă tainică”, sau un „sens tainic”)

Sensul şi seminţa pot fi numite „tainice”, pentru că periferia este mai mare, iar centrul, care se află оn interiorul ei, este un punct unic, infinit de mic оn raport cu graniţa exterioară, „un ac оn stuf de paie”. Dar valoarea unor obiecte sau structuri se apreciază după apropierea de centru. Оn acest fel este construită „ierarhia sacră”, „ierarhia concentrică”.

Pe convingerea că centrul este mai important decвt periferia, s-a şi bazat viziunea tradiţională asupra lucrurilor. Aceste model concentric a explicat organizarea universului, care era privit ca o periferie оn centrul căruia se află Divinitatea. Fiecare lucru reprezentă o legatură dintre periferia, reprezentată de partea sa materială, şi centrul, reprezentat de esenţă, „spiritul” lucrului.

Оn acelaşi fel era construit şi sistemul politic оn societatea tradiţională. Оn măsura apropierii de centru creştea statutul ontologic al treptei ierarhice. Iată de ce nu era vorba pur şi simplu despre o „arhie” (adică „оnceput”, „principiu”), ci „iero-arhie” („principiul sfвnt”). Ceea ce se află departe de centru, se afla оn cantitate mai mare. Ceea ce este mai apropiat de centru este оntr-un număr mai mic. De aici se poate ajunge la umrătoarea concluzie: odată ce principiul ierarhiei sacre este răspвndit оn toate sferile, modelul tradiţional al Politicului era şi el concentric.

Reprezentarea concentrică ai realităţii era reflectată оn construcţiile bisericilor, оn formele vechi de organizare a oraşelor. O reprezentare ai construcţiei concentrice ai realităţii este muntele sau dealul. La poalele muntelui se află mulţimea, cantitatea, fizicul, şi doar оntr-un singur punct este unicitatea, centrul, spiritualitatea şi calitatea. Оn acelaşi timp, valoarea unicităţii, centralităţii calităţii este infinit de оnaltă.