Călin Mihaescu: ”nu mai este vorba de a apăra un anumit proiect geopolitic, ci de a apara pur si simplu omul”

Interviu cu Călin MIHĂESCU, editor şi iniţiator al Mişcării Eurasia în România

Octavian RACU: Unde se află în prezent, din punct de vedere geopolitic, România. A reuşit să-şi găsească propria sa identitate?

Călin MIHĂESCU: În momentul de faţă, România se află în aşa-numita “Noua Europă”, adică un pion pe graniţa atlantismului cu Rusia, sacrificabil, dispensabil. Cred ca este o postură periculoasă. Suntem o ţară care aproape nu mai are o politică externă independentă, aşa că acum ne aflăm acolo unde dictează stăpânii.

O.R: Oare nu este aceasta soarta tuturor naţiunilor mici?

C.M.: Nu suntem o naţiune mică. Suntem aproape 30 de milioane de români în zona vechiului areal tracic. Acest lucru ne face implicit centrul de greutate al unei zone mai largi decât graniţele României. Suntem urmaşii Romei şi urmaşii celui mai numeros popor după indieni din antichitate, tracii. Suntem o naţiune mijlocie, nu mică, iar specificul geografic, demografia, cultura, bogăţiile naturale ale României pot uşor să ne pună în situaţia de a fi lider regional în toata zona Sud-Estului european. Depinde doar de noi dacă ne comportam ca o naţiune mica sau ca o naţiune cu o misiune cel puţin regională. Însă rolul geopolitic pe care îl avem acum, de graniţă a atlantismului, ne taie şansele de a juca un rol important.

“Schimbarea continuă” sau “victoria marei revoluţii postmoderne”

Octavian Racu

Mai târziu, istoria a demonstrat ce fel de „schimbare” a adus acest val revoluţionar: inversarea valorilor şi înlocuirea principiului aristocratic cu principiul dominaţiei nemerniciei şi a banului. Toată această orgie istorică se petrecea sub patronatul, vorba marelui Petre Ţuţea, celor „trei curve metafizice”: „Libertatea, egalitatea şi fraternitatea”. Eminescu aduce şi el „laude” la adresa „triadei revoluţionare”: „Libertatea e libertatea de a exploata, egalitatea e egalitatea de a deveni tiran ca şi vecinul meu, fraternitatea – un moft ilustrat prin ghilotină”.

ROMÂNIA, „MATERIE PRIMĂ” PENTRU OCCIDENT

Maria Dimineţ

Liberalismul - unul din cele mai mari pericole pentru omenire

de Alexandr Dughin

Pentru a оnţelege esenţa liberalismului, trebuie să conştientizăm că apariţia acestuia nu este deloc оntвmplătoare. Apariţia lui оn istoria ideologiilor politice şi economice a avut loc sub influenţa unor procese fundamentale pentru оntreaga civilizaţie occidentală.

Liberalismul nu este doar o parte a acestei civilizaţii, dar şi cea mai pură şi rafinată expresie a acesteia şi rezultatul ei. Această observaţie principială are nevoie de o definire exactă a noţiunii de liberalism: Liberalismul este o filozofie şi ideologie politică şi economică care оntruchipează principalele linii de forţă a epocii moderne

- оnţelegerea omului ca măsură a tuturor lucrurilor;

- credinţa оn sacralitatea proprietăţii private;

- afirmarea egalităţii şanselor оn calitate de lege fundamentală a societăţii

- credinţa оn esenţă “contractuala” a tuturor instituţiilor sociale şi politice, inclusiv a statului;

- lichidarea tuturor autorităţilor de stat, religioase şi sociale care pretind că ar deţine “un adevăr atotobligatoriu”;

- Crearea “societăţii civile” fără diferenţe sociale, naţionale şi religioase оn locul statelor tradiţionale;

- Supremaţia relaţiilor de piaţă asupra tuturor formelor politice; (teza “economia - este soarta”)

- Credinţa ca şi cale istorică a popoarelor şi statelor occidentale, este un model universal al dezvoltării şi progresului оntregii omeniri, care оn mod operativ şi obligatoriu trebuie preluat drept etalon de către toate popoarele lumii.

“Libertatea de …”

Toate principiile filozofiei liberalismului şi chiar denumirea acestuia se bazează pe teza “libertăţii” - liberty. Оn acelaşi timp, filozofii-liberali (in special J. Stuart Meall) evidenţiază că libertatea pentru care ei pledează este una negaţionistă. Mai mult decвt atвt, ei deosebesc “libertatea de ceva”, de “libertatea pentru ceva”, propunвnd utilizarea diferenţiată a celor doi termeni din limba engleza “freedom” şi “liberty”. Anume de la “liberty” şi provine denumirea de “liberalism”, adică “libertatea de ceva”. Anume pentru ea si lupta liberalii, anume pe ea şi insistă. Оn ceea ce priveşte “libertatea pentru ceva” adică sensul şi scopurile ei, aici liberalii trec cu tăcerea, considerвnd că fiecare individ va putea să aleagă modul оn care va aplica propria libertatea - sau оn general să refuze orice aplicare. Această problemă ţine strict de sfera privatului, nu se discută şi nu constituie o valoare politică sau ideologică. “Libertatea de ceva” dimpotrivă, este descrisă foarte amănunţit şi are un caracter dogmatic.

Noul nomos al Pamantului

de Carl Schmitt

Este vorba de nomosul Pamantului. Acest lucru ar insemna ca eu privesc pamantul in calitatea de corp ceresc, pe care noi locuim, ca un tot intreg, ca un glob pe care doresc sa gasesc delimitarile globale si ordinea lor. Cuvantul grecesc “nomos”, pe care il voi utiliza pentru desemnarea acestor delimitari si unei ordini primordiale, provine de la verbul “Nemein”.

Nemein – este apropiat cuvantului german “Nehmen” (a lua). Asadar cuvantul “nomos” inseamna “a lua”, “a ocupa”. In afara de aceasta el desemneaza impartirea si delimitarea celor ocupate (ceea ce a fost luat), in al treilea rand: utilizarea, prelucrarea si exploatarea celor primite in urma delimitarilor: producerea si consumul. Ocuparea, delimitarea, utilizarea sunt protoevenimentele ale istoriei umanitatii, trei acte ai unei drame primordiale. Fiecare din aceaste trei acte are propria sa structura si propria metoda. De exemplu, impartirii urmeaza masurarea, calcularea si cantarirea a ceea ce urmeaza sa fie impartit. Cuvintele prorocilor: “calculat, cantarit, impartit” – “mene, tekel, uparsin” in capitolul 5 al cartii prorocului Daniil din Vechiul Testament – se refera la al doilea act al dramei din 3 acte: nomosul pamantului.

Intotdeauna a existat un anumit nomos al Pamantului. In toate timpurile oamenii imparteau si prelucrau pamantul. Dar pana in epoca marelor descoperiri geogafice, adica pana in secolul XVI, oamenii nu aveau o viziune globala asupra corpului ceresc pe care locuiau. Intradevar, existau imagini mitice ale Cerului si Pamantului, ale apelor si al uscatului, dar pamantul nu era inca conceput ca un glob si oamenii nu se aventurau sa strabata oceane. Lumea lor se limita la tarmul locuit. Fiecare popor se considera centrul Pamantuluiu, iar propria regiune de dominatie, o vatra a pacii in afara careia domnea razboiul, barbarismul si haosul. Acest lucru insemna practic ca ei puteau sa se miste, sa ocupe, sa prade pana in momentul in care gaseau o frontiera. Atunc, ei isi construiau un val de granita, limes, zid, sau considerau coloanele lui Hercules si oceanul- marginea lumii. Pamantul locuit – in greaca “oicumenoi” – devine doar propriul imperiu. Acesta a fost nomosul Pamantului in prima etapa, cand oamenii nu aveau o viziune globala asupra pamantului si cand marele oceane nu erau accesibile pentru marea parte ai umanitatii.

Politica ca manifestare a sacrului (III)

de Alexandr Dughin (”Filosofia Politicii”, 2004)

Оmpăraţii sacri оn tradiţia chineză

Оn tradiţia chineză exista o linie dezvoltată a оmpăraţilor-preoţi. O importanţă religioasă semnificativă o avea faptul că regele-preot nu trebuia să conducă. Funcţia acestuia se rezuma la „făptuirea nefăptuirii”. Regele preot nu conducea, el pur şi simplu exista. Şi simplul fapt că exista, oferă acestuia „putere subcerească, lumină şi viaţă”, deoarece оmpăratul оndeplinea o funcţie spirituală profundă, „transmiţвnd tuturor făpturilor lumina tainică a existenţei”.

Оn China exista o forma clasică pentru o curte imperială – „Ming Tang”. Оn dependenţă de anotimp, оmpăratul se muta dintr-o aripă a palatului оn alta. Trei luni locuia оn partea de vară, trei оn cea de toamnă etc. Trecerea dintr-o parte оn alta era оnsoţită de alai, şi obiceiuri pline de simboluri. Mutarea acestuia corespundea mişcării soarelui. Regele-preot (оmpăratul) corespundea principiului solar şi aflarea acestuia оn palatul sacru, mişcarea sezonieră a acestuia, era o condiţie necesară pentru funcţionarea normală a statului.

Funcţia ontologică supremă a puterii sacre

Оn societatea sacră, figura regelui-preot este оnsăşi sensul şi scopul puterii, cununa ierarhiei sociale, fundamentul sistemului juridic, limita superioară a identificării colective. Tot acesta era şi izvorul legitimităţii violenţei şi nucleul sistemului de valori. Regele-preot era forma supremă a exprimării Politicului оn sens filosofic şi ontologic. Regele preot nu avea nici un fel de funcţie оn afară de simpla sa existenţă. Nu a face ceva, a construi statul, a avea grijă de cetăţeni – toate acestea sunt secundare оn comparaţie cu sarcina mistică pe care o rezolva regelele-preot prin existenţa sa. Anume la această sarcină ontologică se rezuma оntregul sens al sistemului politic al societăţii.

Este nevoie de subliniat оncă o dată că figura regelui-preot era principial deosebită şi de casta preoţilor, şi de casta regală. Оmpăratul sfвnt nu este un rege, оn sensul оn care оl оnţelegem noi.

Оn sistemul umanismului maxim sunt posibile trei etape antropologice: neomul (cel care оncă nu a оnceput să-şi realizeze potenţialul său ontologic), omul (cel care оşi realizează potenţialul său la un moment dat) şi supraomul (cel care şi-a оndeplinit potenţialul), regele-preot aparţine celei de a treia etapă, care a trecut оn planul divin, оn dimensiunea angelică a existenţei.

Figurii regelui-preot оi poate fi aplicat sistemul ontologic concentric, holistic: regele-preot este centrul, оn jurul căruia este construită o periferie, acel оntreg componentele căruia sunt părţile separate ale Politicului.

Reprezentarea castelor regilor-preoţi se referă doar la trecutul mitic, păstrвndu-se doar оn formă rudimentară, ca un motiv nostalgic după deplinătatea politicii sacre pierdute. Societatea condusă de un rege-preot este descrisă оn fragmentele legate de tărвmurile fermecate: ţara subterană „ambala” оn budhism, „regatul prezbiterului Ioan”, Belovodie (tărвmul mitic al lipovenilor).

Оn realitatea istorică a societăţilor cunoscute nouă, această funcţie ontologică superioară se divide оn două componente separate: preot şi regi.

Politica ca manifestare a sacrului (II)

de Alexandr Dughin (”Filosofia Politicii”, 2004)

Holismul

Atitudinea sacrală faţă de lume se bazează pe holism. Holismul este o viziune potrivit căreia оntregul este mai important ca particularul.

Concepţia holismului se bazează pe ideea că оntregul este mai superior decвt privatul. El nu se formează din combinarea fragmentelor. Оntregul apare spontant şi sincronic, iar оn părţi mai mici aceasta se dezintegrează mai tвrziu. Оntregul (оn sensul holistic) poate fi divizat оn părţi, odată ce aceste părţi sunt оmpreunate, acestea nu pot să compună un оntreg.

Principiul fundamental al holismului constă оn privirea realităţii ca pe un organism, nu un mecanism. Dacă vom desface un mecanism, iar apoi оl vom asambla la loc – acesta va funcţiona la fel. Dacă vom desface оn bucăţi o fiinţă vie, restabilirea acesteia оn forma iniţială nu va fi posibilă. Viziunea mecanicistă asupra lumii, viziune asupra lumii, asupra omului оn calitate lor de maşină este un atomism, o antiteză holismului.

Politicul оn societatea sacrală nu se construieşte din atomi (elemente) оn diverse configuraţii. Dimpotrivă, unitatea preexistentă, valoarea superioară, ideea absolută dictează periferiei, părţilor separate, modul оn care acestea ar trebui să se unească оntr-o formă sau alta.

Castele ca manifestare a sacrului

Tradiţia hindusă descrie foarte amănunţit castele. Preoţii se numesc „brahmani”, soldaţii –„kshatrii”.

Оn hinduism se afirmă că brahmanii sunt o castă superioară, iar kshatri urmează pe aceştia. Un lucru firesc, deoarece brahmanii au de a face cu lumea nevăzută, iar kshatrii cu lumea văzută. Оn societatea tradiţională hindusă nevăzutul era considerat ceva superior celui văzut, de aici şi provine o astfel de subordonare.

Din timpuri imemorabile pвnă оn prezent societatea indiană se construia anume оn baza unui asemenea sistem de caste.

Originile national-bolsevismului rus

de Christian Bouchet

Dacă оn prezent оn Franţa sunt disponibile o serie de lucrări de referinţă care ne permit să оnţelegem esenţa naţional-bolşevismului german, cu totul diferit este cazul naţional-bolşevismului rus, de existenţa căruia aflăm abia acum. O sursă de informare importantă despre acesta reprezintă lucrările autorului rus Mihail Agursky, deşi vădit ostil faţă de occident, totuşi reprezintă o importantă sursă de informaţii care predispune spre meditaţie. Teza autorulul, care a fost inspirat de lucrarea lui Ortega y Gasset “Revolta maselor”, constă оn ideea că socialismul marxist, care este o componentă a bolşevismului rus, este doar un “camuflaj istoric” pentru adevăratele procese geopolitice şi istorice. Оn opinia lui Agursky, Lenin a practicat un limbaj dublu: scrierile sale marxiste, ar trebui considerate doar ca nişte lucrări pentru publicul larg, el оnsuşi, de fapt, plasвndu-se pe linia lui Alexandr Herzen care a respins valorile occidentale şi a promovat ideea invaziei Europei de vest de către slavi. Incă la оnceputul secolului, Lenin şi bolşevicii şi-au propus drept scop impunerea dominaţiei Rusiei şi a ruşilor prin intermediul revoluţiei mondiale. Din acest punct de vedere, naţional-bolşevismul rus este o ideologie naţionalistă, care legitimează sistemul politic sovietic din punct de vedere naţionalist şi nu din punct de vedere Marxist. National - bolşevismul, оncearcă să impună dominaţiai Imperiului rus cimentat de ideologia comunistă.

Examinвnd perioada din 1870 pвnă оn noiembrie 1927 (data оn care Stalin devine lider оn cadrul celui de al 15-Congres al Partidului Comunist), lucrarea lui Agursky prezintă succesiv diferite faţete ale naţional-bolşevismului rus: contribuţia partidelor revoluţionare non-marxiste, relaţiile sale cu proto-fasciştii din Uniunea Poporului Rus, fracţiunea ultrabolşevică “Inainte!”, influenţele futuriste, importanţa intelectualilor evrei оn formarea naţional-bolşevismului, şi Smenovehismul.

Politica ca manifestare a sacrului (I)

de Alexandr Dughin (”Filosofia Politicii”, 2004)

Definirea sacrului

Societatea tradiţională a fost fundamentată pe principiul potrivit căruia totul оn lume este sacru.

Оn traducere exactă, „sacru” ar fi echivalent cu „sfвnt”, dar оn limba noastră cuvвntul „sfвnt” se referă mai mult la Biserică şi religie, iată de ce оn limbaj ştiinţific vom utiliza noţiunea de „sacru”.

Prin definiţie, sacrul este cu mult mai general decвt religiosul. Dimensiunea sacrală poate fi regăsită şi la obiectele care se află оn afara competenţelor religiei sau dogmaticii: procesele sociale şi politice, anumite trăiri interioare, care pot să fie atribuite intuiţiei sentimentului sacrului.

Sacralitatea se caracterizează prin viziuni specifice asupra lumii, оn care orice obiect, orice lucru este privit ca un chip, simbol, ca un nod energetic, ca o “forţă”. Această măsurare ai realităţii trezeşte оn sufletul omului nişte sentimente profunde – de la uimire pвnă la groază. Cвnd omul se ciocneşte cu lucruri grandioase, globale (iar оn societaţile tradiţionale acest lucru se оntвmplă destul de des), el retrăieşte un sentiment de sacru.

Trăirea sacrului – este o stare fundamentală, care se deschide omului chiar şi оntre lucruri obişnuite. Pentru a experimenta sentimentul de sacru, este nevoie de a imagina astfel de lucruri cum sunt moartea sau o crimă oribilă, sau dimpotrivă o victorie оn luptă, o bucurie spontană atotcuprinzătoare. Sacralitatea – este ceea, faţă de ce omul manifestă sentimente tensionate, fără o orientare anumită ai acestora. Sacrul aduce cu sine оn acelaşi timp şi groază, şi fericire, sentimentul de adвncime şi оnălţime. Sacrul este ceea ce se opune experienţei cotidiene, care оl dizolvă, оl face palid, plat pвnă la insuportabilitate.